Prima atestare documentară a localităţii Beliu datează din anul 1332. Satul Beneşti este atestat documentar în anul 1828, Bochia în anul 1552, Lunca Teuzului (Mocirla) (Vasile Goldiş) în anul 1588, Secaci în anul 1580 şi Tăgădău în anul 1552. Deşi unele date se pierd în negura istoriei totuşi, urmele existente dovedesc că aceste locuri au fost locuite încă din cele mai vechi timpuri. Urmele cetăţii tracice de la Jidovina precum şi topoarele, ciocanele şi râşniţele de piatră descoperite în zona cetăţii sunt dovezi incontestabile şi grăitoare despre locuirea străveche a acestor locuri. Un fapt atestat este şi acela că Munţii Codrului, între Secaci şi Bărzeşti au constituit un puternic centru meşteşugăresc dacic.

Cele mai multe date pe care le avem în legătură cu localitatea Beliu sugerează că denumirea comunei şi totodată a localităţii de reşedinţă e foarte veche, existând înainte de perioada feudalistă, poate chiar înaintea celui de al doilea val de migraţie. Se presupune că ar fi de origine latin, provenind de la cuvântul bellusia, -um, care înseamnă loc frumos, sau poate dintr-un cuvânt dacic a cărui semnificaţie nu se cunoaşte.

Trebuie menţionat că între secolele VI-VII pe teritoriul de azi a comunei s-au aşezat slavii din triburile polacilor. Cu toate că aceştia s-au pierdut printre băştinaşi fiind asimilaţi în totalitate, se mai păstrează şi astăzi prin satele aparţinătoare comunei, numele de Poleac, sau derivate ale acestuia, care este purtat de către o mare parte a cetăţenilor comunei. Odată cu formarea primelor formaţiuni statale româneşti şi la Beliu s-a format un cnezat care a făcut parte din marele cnezat condus de către Menumorut, care a şi construit la Beliu o cetate ale
cărei urme se văd şi astăzi. Această cetate a fost reşedinţa din sudul Bihariei a lui Menumorut, el mai având o reşedinţă în nordul Bihariei. În vremea lui Menumorut, localitatea avea o importanţă mare în zonă, fiind a treia ca mărime, cu 380 de porţii, fiind întrecută doar de Oradea cu 402 porţii şi oraşul Zeplak (azi dispărut) cu 383 de porţii. Mărimea unei astfel de porţii era relativ destul de mare pentru acele vremuri, fiind formată din: intravilanul cu grădină şi acareturi care erau cam un pogon, teren arabil de circa 26-32 pogoane şi pădure, fâneaţă sau păşune de circa 8-12 pogoane.

În anul 1235, după cucerirea maghiară, regele Bela al IV-lea şi-a ales cetatea Beliului ca loc preferat de vânătoare, întrucât era înconjurat de păduri întinse pline cu vânat. În secolul al XI-lea, după cucerirea ducatului lui Menumorut, regele Vladislav I cel Sfânt donează partea de sud şi de est a Bihariei episcopatului romano-catolic de la Oradea, a cărui ctitor era. În actul de donaţie românii sunt menţionaţi ca băştinaşi ai locului cu drepturi, privilegii şi organizaţii particulare ca şi cele din Ţara Oltului, Haţeg, Banat, Zărand, Munţii Rodnei şi Maramureş, din aşa numitele districtus olachales, cum au fost pe vremuri ţinuturile Beliului şi Beiuşului. Prin Bula de Aur dată în 1222 de Regele Bela IV către regele Ungariei, Andrei al II-lea, se întăreşte dreptul de proprietate a episcopatului romano-catolic de la Oradea, asupra Beliului, satelor dimprejur şi luncii şi pădurilor, populaţia autohtonă, care până atunci fusese liberă, fiind transformată în iobagii Episcopiei.

În anul 1332-1333 se construieşte în Beliu o biserică romano-catolică cu hramul Sfânta Elisabeta, fiind deservită de 9 preoţi şi misionari catolici cu scopul de a converti la catolicism populaţia autohtonă care era ortodoxă. Tot acum, în această perioadă, pe dealul ce se înalţă în centrul Beliului s-a construit castelul şi închisoarea tribunalului episcopal în care erau trimişi toţi cei care se opuneau politicii feudaliste şi a celei de catolicizare. Se presupune că în 1339 răscoala care a cuprins Comitatele Bihariei, Zărandului şi întreg apusul Transilvaniei a avut punct de plecare în Beliu, ţăranii de aici fiind cei care au aprins scânteia revoltei. Răscoala a fost reprimată însă cu o cruzime fără margini de armata statului feudal timpuriu maghiar care a surghiunit pe majoritatea participanţilor la răscoală.

Însă aceste eforturi disperate de a stabili un regim forţat nu a funcţionat defel, deoarece la 1437 şi iobagii români din părţile Beliului, conduşi de un anume Pavel din Voievodeni, au participat la marea răscoală de la Bobâlna. După înfrângerea acestei răscoale de către alianţa formată din maghiari, saşi şi secui, iobagii participanţi au fost măcelăriţi iar familiile lor alungate de pe vetrele lor. Aşa s-a întâmplat şi la Voievodeni, satul celui care a condus pe răsculaţii din zonă, care a fost pustiit şi dărâmat din temelii, ţăranii fiind obligaţi să fugă de pe feuda episcopală şi să se refugieze în comitatul Zărandului, pe valea Crişului Alb unde au refăcut satul care e şi azi.

Şi ca şi cum nu era suficientă pentru popor jugul feudal şi al catolicismului, în anul 1531, din iniţiativa contelui de Brandenburg, ia fiinţă la Beliu o biserică protestantă, lucru ce reiese din scrisoarea contelui adresată lui Martin Luther. Deoarece protestanţii erau împotriva catolicilor şi cultivau limba maternă a fiecăruia, unii au adoptat această religie şi au trecut la calvinism. Mai târziu însă, din cauza prigoanei catolice, biserica reformată a fost dărâmată şi locul ei arat, iar populaţia din jurul Beliului în număr de 40.000 de oameni, în ciuda refuzului categoric, a fost trecută pe listele celor convertiţi la catolicism, preoţii catolici pretinzându-le la toţi zeciuială.

În 1514, în timpul războiului ţărănesc condus de Gheorghe Doja, iobagii din aceste locuri se înrolează în armata lui Laurenţiu Meszaros. După înfrângerea ţăranilor din 1514, s-a dat cumplita lege numită Tripartitul lui Verboczi, despre care se spunea că a fost scrisă cu sânge de iobag, prin care ţăranii din Beliu şi din împrejurimi au fost legaţi de glie.

După lupta de la Mohaci din 1526 şi cucerirea Ungariei de către turci, Cetatea Beliului a fost părăsită de unguri. Voievozii români au continuat să rămână pe aceste locuri în ciuda autorităţilor maghiare care căutau să administreze în paralel localităţile comunei. După ce în anul 1551 turcii ocupă teritoriul comunei Beliu renovează cetatea şi aşează în ea o garnizoană militară condusă de către Khalib-beg. Beliu devine astfel capitala unui sandgeacat turcesc de care aparţineau nu doar sate din sudul Bihorului ci şi multe sate din nordul Aradului.

Tot acum, e bine de amintit că în a doua jumătate a veacului XVI, românii haiduciţi se organizează chiar sub conducerea unor voievozi români şi pustiesc domeniile feudale maghiare punând pe fugă pe domnii de pământ. Turcii însăşi dădeau frâu liber acestor voievozi răzvrătiţi pentru că, spuneau turcii, domnii de pământ procedau în mod neomenos la încasarea dărilor. Voievozii Beliului înşişi au organizat prădarea domeniilor maghiare de la Ineu şi Somoşcheş.

În perioada 1595-1632 Beliu face parte din Marele Principat al Transilvaniei. La venirea lui Mihai Viteazul cetatea Beiului e înzestrată cu un căpitan şi o mică garnizoană. După moartea lui Mihai Viteazul, românilor li se interzice a avea cnejii lor. În 1602 la Beliu sunt arse pe rug câteva femei acuzate de vrăjitorie, prigoana catolică fiind tot mai mare până în 1660 când turcii cuceresc cetăţile Oradea Mare, Beliu şi Ineu.

In perioada 1595-1596 dupa intrarea lui Mihai Viteazul in Ardeal si ocuparea lui,in cetatea Beliului a fost stabilita o garnizoana din oastea lui Mihai Viteazul formata din circa 1000 de soldati si un comandant.

Dupa revolutia din 1848 Beliu devine oras.In 1879 devine oras agricol si se mentine pana in 1918,cand are loc Marea Unire,si devine Centrul de Plasa in componenta careia se aflau 32 de sate care apartineau de Plasa respectiv Pretura Beliului.

Din anul 1948 iau fiinta comitetele provizorii care se mentin pana la 3 Decembrie 1950, cand apar Sfaturile Populare, Beliu devenind doar un centru de comuna, in componenta caruia mai era satul Seliste(Sac). Pana in 1956 Beliu apartinea de judetul Arad. Din 1956 pana in 1968 Beliu functiona ca o singura comuna.In 1968 are loc o noua impartire teritorial-administrativa, Beliului fiind atasate inca cinci sate:Benesti, Bochia, Secaci, Tagadau, Vasile Goldis (Mocirla).

În războiul din 1697-1699 turco-tătarii sunt învinşi. Luptele grele purtate la Beliu au făcut să curgă mult sânge în această zonă, cetatea a fost parţial dărâmată, oraşul a avut mult de suferit; alte localităţi din Bihor au fost complet şterse de pe faţa pământului. Prin pacea de la Karlowitz, Beliu, împreună cu Transilvania şi întreaga Ungarie trec sub jugul dominaţiei habsburgice. În aceea perioadă meşteşugurile erau în plină înflorire mai ales olăritul şi ceramica din Pusta Mică precum şi sticlăria, care e mutată la Beliu de la Botfei în jurul anului 1611. Prin urbariul din 1769 al împărătesei Maria Tereza soarta iobagilor români se mai uşurează, ei fiind acum capabili să se mişte mai liber pe teritoriul ţării şi să îşi mute domiciliul mai uşor. Mulţi dintre ei plecând spre oraş au învăţat meşteşuguri noi pe care apoi le-au practicat în comuna natală. Din aceste motive se înregistrează în această perioadă o îmbunătăţire a vieţii comerciale, târgurile din Beliu devenind foarte vestite, ele ţinându-se săptămânal într-o zi şi de patru ori pe an câte două zile.

O nouă încercare de a catoliciza populaţia din zonă are loc între anii 1699-1700 când, reprezentanţii habsburgici ai catolicilor au încercat ademenirea românilor ortodocşi cu diverse promisiuni. Cu toate acestea foarte puţini au fost de acord cu trecerea la biserica catolică, majoritatea rezistând atacurilor catolice.

Mai mult decât atât locuitorii din zona Beliului au fost implicaţi puternic în mişcarea de eliberare a poporului român de sub jugul habsburgic, participând activ la răscoala condusă de Horia şi mai apoi la revoluţia lui Avram Iancu. După înfrângerea revoluţiei conduse de Iancu locuitorii din Beliu primesc în sânul comunităţii lor multe familii de moţi prigonite pentru că participaseră la revoluţie şi care se stabilesc în această comună, căsătorindu-se mai apoi cu localnici. De aceea şi astăzi mai sunt câteva exemple de nume de moţi: Gligor, Cristea, Ilica, Ilonca, etc.

În 1849, ungurii maghiarizează numele comunei dându-i numele de Belvaros, iar mai târziu în 1979 va fi numit Beel Mezovarċs adică oraş de provincie. În această perioadă locuitorii reuşesc să cumpere de la episcopia catolică târgul şi deci li dreptul de a încasa vamă.

În anul 1880 se construieşte calea ferată Arad-Brad. Locuitorii localităţii Beliu construiesc o staţie care la început poartă numele de Beliu iar mai apoi Bocsig-Beliu iar acum Bocsig. Imediat după construirea acestei cai ferate se mai construieşte o altă cale ferată îngustă care va deservii fabrica de sticlă, iar mai apoi gurile de exploatare din Munţii Codrului.

Vezi si prezentarea Comunei Beliu.

  • Strada principală, nr. 632, localitatea Beliu, județul Arad
    Telefon: 0257 322 268